Prima dată am plâns. A doua oară am zâmbit. A treia oară n-am mai vrut să plec

Prima dată când am urcat pe cal n-am simțit eliberare. Am simțit rușine. Mâinile îmi tremurau un pic, coapsele mă ardeau de la tensiune și aveam impresia că toți ochii sunt pe mine. ”Ține frâul mai relaxat”, mi-a spus cu calm instructorul. Relaxată eram doar în teorie. În realitate, mă țineam de cal ca de un colac de salvare într-o apă rece.

După cinci minute, ochii mi-au lăcrimat. M-am prefăcut că sunt alergiile, dar da, am plâns. Nu de la emoție. De la oboseală. De cât de tare mă țineam încordată în toate apectele vieții mele.

M-am dat jos de pe cal cu genunchii moi și cu o senzație ciudată în piept.
Dar nu era frică. Era începutul unei ruperi de ritm.

Instructorului, dar mai ales mie. Mi-am pus din nou bocancii de drumeție, am înghițit două pastile antihistaminice și m-am urcat iar pe calul acela mare, calm, care nu părea deranjat de toanele mele urbane.

Ceva s-a schimbat atunci… Nu în poziția corpului sau în tehnică (mai am multe de învățat). Ci în respirație.

În tăcerea dintre comenzi. În felul în care calul mergea într-un ritm domol, iar natura în jur părea să ignore complet toate dramele mele de la birou.

M-am surprins zâmbit. Nu a fost un zâmbet larg de Instagram, ci unul subtil, de recunoaștere. Parcă auzeam o voce blândă în fundal: ”Vezi? Se poate și așa”.

Începusem să prind gustul unui alt fel de prezență. Una fără zgomot, fără un ”ce mai faci?” superficial și în special, fără obiective.

Nici nu începuse bine ora și deja simțeam că nu vreau să se termine. Nu-mi mai păsa că aveam noroi pe jambiere sau că aveam urme de salivă de cal pe mânecă. Mă mișcam altfel. Mai încet, mai atent. Nu pentru că ”așa trebuie”, ci pentru că îmi plăcea.

Pe final, în loc să fug repede spre mașină, am mai rămas puțin, cu o cană de ceai în mână și am privit ceilalți oameni urcând pe cai. Nu erau călăreți profesioniști. Unii erau la prima lor oră. Și unii păreau la fel de încordați cum fusesem eu prima oară.

Mi-am amintit de prima oră. De ochii în lacrimi, de mâinile transpirate, de gândul ”poate nu e pentru mine”.
Și m-a lovit o întrebare: ”Ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneam a doua oară?”

N-aș fi ajuns niciodată la bucuria asta atât de simplă pe care am simțit-o acum și n-aș fi aflat că mișcarea în afara unui studio de yoga poate să însemne conectare, nu competiție.

Dacă ești acolo unde am fost și eu, poate simți și tu că ai nevoie de o pauză. Dar nu genul de pauză care vine cu un ”to do list” de relaxare, ci una care îți permite să nu faci nimic spectaculos.

Hipara nu e un loc unde vii ca să devii altcineva. Dar vii aici să-ți amintești cine ești, înainte de deadline-uri și roluri sociale.

Nu știu ce ai tu nevoie acum. Dar dacă simți că sporturile te stresează și socializările te epuizează, dă-ți voie să vii singur la Hipara. Și da, poate prima oră nu va fi ușoară. Dar uneori, ceea ce ai nevoie nu e confortul imediat, ci adevărul care vine după.

Și dacă ochii îți lăcrimează și ție prima dată, să știi că nu ești singur. E doar un semn că poate, doar poate, ai ajuns exact unde trebuie.

Povestea asta e trăită. Scrisă de una dintre vizitatoarele care a venit pentru o pauză, o rupere de ritm și a plecat cu mai mult decât credea că o să găsească.